Joc secund

Una, zise iepurele, cam timid cum îi era felul și parcă pregătit s-o zbughească în desișul verde din apropiere.

Vulpea îl privi lung , cu ochii mijiți a poftă și se abținu să se lingă  pe bot. Își privi încă o dată cărțile din labe și , printre colți, mârâi un zero de ziceai că-l barase, feliind nimicul.

Contrast

Doar scaunele erau albastre. Un albastru care ar fi reușit sa fie frumos dacă nu bătea neonul ăla cu lumină alb-rece. Așa, erau de un albastru intens, obositor, iar metalul pe care îl ghiceai dedesubtul culorii te făcea să te îndoiești că ar putea fi comode; ezitai să te așezi. Dar cel puțin erau o pată de culoare în culoarul ăla lung, ca un maț  argintiu, inoxidabil cum sunt unele tacâmuri pe care ni le vârâm în gură cu încrederea că nu înghițim nimic coclit. Din loc în loc, argintiul devenea gri unsuros, ca o lingură băgată în castronul cu supă, pe care  o scoți și te uiți la ea. Mai erau și zone de negru, dar care nu reușeau să absoarbă toate lucirile metalice ale argintiului. Pe jos, un fel de linoleum- un dreptunghi îngust ca o traversă din unele case, în care proprietarii țin morțiș  să conserve covoarele, mobila , lustrele și mor înaintea lor, dar cu sufletul împăcat- de un cenușiu – petrol de aveai senzația că dacă îți apropiai nasul de el, vei șimți mirosul de hidrocarbură. Iar sus, neonul. Nu era un singur loc unde să-ti odihnești privirea.