Gardienii menajeriei de sticlă(1)

Încăperea era mică și cam îngustă, cu totul avea 7 metri pătrați, deși te-ai fi așteptat la un hangar la cât de multe cuști de sticlă încăpeau în ea. Păreau un fel de birou al unei societăți comerciale pe cale să-și dea duhul, căci prea domnea liniștea între pereții ei. Absența zgomotului și a mirosului îi erau caracteristice, însă dacă te concentrai, se auzea un ușor foșnit ca un tors uniform pe care niciun animal nu l-ar fi putut produce și, vag, un iz de tutun amestecat cu praf; un praf subțire, doar de două zile, fără pretenții de anticariat cu fungusul licențiat aferent.

Ariciul-substitut

Zgomotul! Era atât de furios că nimic nu-l putea opri. Poate totuși ar fi trebuit să mă duc la cealaltă firmă să achiziționez geamurile. Niciodată nu ești suficient de precaut și apoi, totul devine prea ; prea târziu, din păcate. Așa ca acum, când m-a prins în mijlocul tuturor lucrurilor ne;– gândite, -începute, -terminate și, cu un aer nedumerit, privesc țintă covorul meu verde. Alunec spre ușă și o întredeschid: un tumult de corpuri informe într-o aură de praf de două zile, poate trei, mă izbește și, promptind piciorul în prag, întreb cu un țipăt scurt, dintr-o suflare: “Unde vă duceți? Mă vede vecinul de la șapte și-mi aruncă gâfâit și nervos: “Hai! Grăbește-te, e liber la schimb! Tu niciodată nu știi nimic…” și își continuă cursa contra celorlalți, pe scările blocului.