Și, până la urmă, de ce nu? În loc să mă holbez ca un oligofren la ea, de la trei mese distanță, mă duc dezinvolt ca un bărbat în jeanși și pantofi sport și o întreb dacă pot să mă așez la masa ei.  Cafeneaua e trei sferturi goala, așa că va fi impresionată de subtilitatea mea. Mă pufnește râsul de imbecilitatea mea. Totuși, poate așteaptă pe cineva… e bizară prezența ei aici.

E mult prea bine îmbrăcată pentru o cafenea  de cartier, și prea singură; doar ea cu gândurile ei, în fața cafelei. O singurătate în care se înfășoară cu siguranța persoanei obișnuite să fie singură și într-o mulțime sau în fața unor ochi curioși.  Își aprinde țigara, duce ceașca la buze cu gesturi egale, fără ticuri nervoase steoreotipe, regăsite în jocul cu bricheta, cheile de la mașină sau mobilul.  Poate se gândește la cineva sau, pur și simplu, doar ascultă muzica filtrată de boxe, un fel de jazz.  Mă întreb dacă știe că o privesc insistent, dar asta nu mă împiedică să continui să o fac. Privirea îmi alunecă pe gleznele ei subțiri, urcă pe gambe în sus, spre genunchii mici până la marginea fustei de stofă, apoi îi admir taiorul cambrat pe talia fină și-mi fixez privirea în cocul ei negru tăciune. Încerc o tentativă de revoltă: îmi pare prea slabă, ușor fadă, fără rotunjimi îmbietoare; cu picioare lungi, dar prea subțiri și solduri înguste, iar sânii sunt mici, de adolescentă la pubertate. O privesc cu ochi de evaluator imparțial și sfârșesc nemulțumit, căci realizez că pantofii ei sunt cam cât o treime din salariul meu și că, în afară de un cocktail și încă o cafea, nu am ce să-i ofer.

Sunetul mobilului meu mă trezește din reveria cu accese de revoltă. E prietenul meu care mă cheamă la el acasă- avem de lucru toată noaptea, iar cu ochii în monitor…Când dau să ies, mă opresc la masa ei și o privesc țintă: avea ochii întunecați, cu ușoare cearcăne, de o tristețe iremediabilă care se pliază în ea însăși, dornică de intimitate. Și, brusc, își răsucește capul spre peretele opus. Pur și simplu voia să fie singură, printre câțiva semeni de-ai ei- își purta durerea acoperită în stofe scumpe, restrictivă asemenea lor la amestecul curioșilor. Am ieșit fluierând mai ușor, parcă- nefericirea nu cunoaște bariere sociale, e peste tot, se întinde ca o plagă cu risc ridicat de endemie.